Storage devices such as hard disk drives (HDDs), solid-state drives (SSDs), and NVMe drives are reaching increasingly ridiculous prices and becoming more difficult to obtain. With hosting services raising prices throughout 2026 and possibly more increases coming in 2027, I have to ask: why aren't hosting providers doing more to support newer and more efficient formats such as AVIF and WebP for images and AV1 and AV2 for video?

Hetzner, for example, has already raised prices multiple times in 2026, citing rising hardware costs, and other hosting providers have also increased their prices. With the growing demand for hardware driven in part by the AI boom, I don't see these problems disappearing overnight. Even if prices eventually come back down, it could take some time for supplies to return to normal.

I think AVIF would be one of the best choices for image storage, and services such as Mastodon, Bluesky, and web hosting providers should be doing more to support it wherever possible. AVIF generally offers better compression than WebP while maintaining comparable image quality, which means smaller files without sacrificing how an image looks. When you consider how many images are uploaded and stored across the internet every day, even modest savings could add up to something substantial.

I know that encoding AVIF images is more CPU-intensive, but why not encourage people to use their own hardware to convert images before uploading them? That would reduce the processing burden on hosting services, especially if they preserved the original format instead of converting it back into something less efficient. Some processing will still be necessary for thumbnails and compatibility, but surely we can make better use of the formats we already have. I have already switched to AVIF on every platform I use that supports it, and WebP where AVIF isn't supported. Personally, I would rather standardize on AVIF because I don't see much sense in continuing to use larger files when smaller ones can accomplish the same thing.

Even YouTube is preparing to move beyond AV1 and begin streaming video using AV2, potentially as early as 2027. If a company handling the enormous amount of video that YouTube does sees the benefits of a more efficient format, shouldn't the rest of the internet be taking a closer look at what we can do with images and video too?

As an internet community, we need to work collectively to counterbalance these ridiculous hardware shortages and rising prices. Supporting more efficient formats could reduce unnecessary storage and bandwidth consumption, benefiting hosting providers, independent websites, and the people who use them. Switching formats won't solve the hardware shortages, but it could help us make better use of the resources we already have, especially for smaller hosting providers and independent services that don't have the financial resources of larger companies.

Is it really that hard for everyone to come together on something that could benefit all of us? WebP is fine, but AVIF generally offers better compression, so let's work toward supporting it wherever it makes sense. And phone manufacturers, please do your part too. I would love to see AVIF become a more widely supported option for taking and storing photos directly on our phones. While we're improving compatibility, let's also have better native support for Apple's HEIC format, not instead of AVIF, but alongside it. I get so tired of having to convert images back and forth just to use them on different devices, browsers, or websites.

Even if the AI hardware boom eventually goes bust, I still think these improvements would benefit the internet long after the current shortages are over. We should be making better use of what we have, regardless of what happens to hardware prices.

Just my 2 cents.

#hardware #opinion #technology

Publicat la 2 decembrie 2017

Ultimul drum făcut cu mașina (de data asta am stat pe bancheta din spate) a fost într-o noapte ploioasă; o ploaie rece și pătrunzătoare, pătrunzătoare prin haine, prin piele, prin oase, cu stropi ca niște lame reci, ca niște sloiuri de oțel. Norii joși, de un negru-cenușiu, coborau învăluind dealul aflat la mai puțin de un kilometru spre miazănoapte.

Coborau parcă într-o mișcare complementară celei a prafului stârnit de Cavalerii Întunecați ai Apocalipsei, încruntați, furioși, cu glugile lor ca de călugări, ce le acopereau aproape total fața, de altfel înfricoșătoare. Caii negri coborau alert dealul în galop. Încerc să privesc înainte. Lamelele ștergătoarelor, întărite din cauza temperaturii scăzute, negre și ele, încearcă să se lupte cu aceiași stropi care pe călăreți par a nu-i atinge. Nu, nu pot să mă uit înainte; mă obsedează caii și călăreții lor.

Întorc brusc privirea spre dreapta, sperând că mi s-a părut, dar nu mi s-a părut: sunt tot acolo, în același galop infernal, atât doar că par a fi la aceeași distanță de mașină. Poate că frigul îi ține cumva pe loc, par a patina pe o gheață invizibilă, deși mișcările lor sunt perfecte, studiate, antrenate în atâtea și atâtea raiduri, cine știe de câte secole, de câte milenii. Întunericul pare să pună stăpânire și pe ei. Valul negru-cenușiu îi cuprinde ca o avalanșă.


Mașina înaintează, însă parcă nu suficient de repede ca să scape de tumultul dinspre miazănoapte. Privirea îmi rămâne fixată într-acolo. Aud ștergătoarele: drrrm, drrrm… Mai devreme făceau câte o pauză de câteva secunde, dar acum, de când călăreții au fost înghițiți de avalanșa de plumb, merg întruna. Frigul pătrunde în mașină de parcă aș fi într-un film de groază. Îmi e greu să mă mișc. Încerc, dar sunt încremenit din pricina avalanșei. E la câteva zeci de metri.

Platoul larg din preajma șoselei pare să-i fi încetinit avântul, să-i fi tăiat elanul spre mașina noastră. Simt cum coborâm. Panta din fața mașinii conduce drumul într-o vale îngustă, săpată dinspre platoul înalt spre lunca râului. Deodată, noaptea rămâne neagră, dar clară, fără pic de voaluri umede și reci. Versanții se înalță din ce în ce mai mult în dreapta și în stânga. Drrrm, drrrm, pauză, drrrm, drrrm, pauză…


Observ câteva lumini pe râu, două ambarcațiuni. Jos, noaptea e doar întunecată. Răceala nu se mai simte, iar negrul nopții e ca o pastă moale de culoare în ulei de pe paleta pictorului de la mansardă. Mașina înaintează, iar de afară predomină doar fâșâitul roților pe asfaltul la fel de întunecat ca noaptea, asfalt ce se hrănește cu lumina farurilor noastre, cu dorința noastră de a merge dintr-un loc în altul, uneori cu jertfele neatenției, prostiei sau teribilismului…


Vechiul han, cu acoperișul său semeț, apare undeva în stânga, iar versantul din dreapta, ce delimitează lunca de platoul înalt, ține parcă la distanță de noi, undeva în înaltul cerului, niște nori ce nu mai par deloc amenințători.

Clic, clac, clic, clac… intrăm în parcarea hanului. Liniște. Luminile calde ale felinarelor ne-au atras ca pe niște insecte. Frigul pare o senzație îndepărtată. Amorțeala, așijderea. Două bipuri scurte, iar luminile de chihlimbar ale semnalizatoarelor clipesc de câteva ori. Înăuntru, zarva specifică a drumeților, cu întâmplările și poveștile lor.

Mmm… cafeaua neagră, fierbinte, mă transpune într-o altă lume… Șemineul din apropiere pare a fi o gură mare de dragon, dar departe de a fi unul fioros; dimpotrivă! Încep să-mi revin din încremenire, din frigul amorțitor de pe platou. Văd pe fereastră luminile unor ambarcațiuni ce se mișcă în ritmul valurilor de smoală. Simt că mă moleșesc. Îmi dau haina jos și deja mă simt confortabil.

— Poftim?

— Cafeaua…

— ?? Ah, da, mulțumesc! Mai merge una!

Duc ceașca spre buze. Închid ochii. Inspir, iar aroma îmi încântă simțurile. Mmm… Zâmbesc, trezit parcă la realitate dintr-un vis urât. Cât e ceasul?

— Trei și douăzeci.

— Da?!

Miez de noapte. Noapte neagră, fără lună, iar ziua va fi și ea una fără soare. Totuși, înăuntru e cald, iar cafeaua, neagră și ea ca noaptea, are efectul interior fizic și psihic de care aveam nevoie.

Miez de noapte. Trei și douăzeci.

Publicat la 1 decembrie 2017

În urmă cu vreo lună, sau cam așa ceva, o curiozitate m-a împins către YouTube. Mai urmărisem cândva o evoluție a granițelor în interiorul Europei, de la un secol la altul. Era prezentată harta Europei la fiecare început de secol, de-a lungul ultimelor două milenii. Știind de existența acestui clip, o anumită informație despre Polonia m-a împins către căutarea unei evoluții a acestei țări de-a lungul timpului, din perspectiva granițelor sale.

Astfel, aș putea defini Polonia ca pe o inimă neobosită, activă, dinamică, strânsă de frig sau umflată de bucurie ori de exaltare. Polonia a fost când mai mare, când mai mică, ca o inimă care bate, care se contractă și se dilată.

Istoria Poloniei este într-adevăr una a unor schimbări teritoriale dramatice. În 1772 a avut loc prima împărțire a statului polono-lituanian între Rusia, Prusia și Austria. Au urmat alte două, în 1793 și 1795, iar Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei ca stat independent. Au existat apoi încercări de refacere a statalității, inclusiv Marele Ducat al Varșoviei, creat în 1807, și Regatul Poloniei, înființat în 1815 sub coroana rusă. Abia în 1918 Polonia și-a recâștigat independența.

Nici secolul XX nu i-a adus liniștea. În 1939, Polonia a fost invadată de Germania nazistă și Uniunea Sovietică, iar după cel de-al Doilea Război Mondial granițele sale au fost din nou redesenate, țara deplasându-se practic spre vest. O istorie care pare să confirme imaginea acelei inimi care nu încetează să bată, indiferent cât de mult i se schimbă forma.

M-am lămurit cu Polonia, iar evoluția granițelor din interiorul Europei m-a surprins în privința României.

Dacă privim în urmă, în primul secol înainte de Hristos întâlnim regatul dac, ajuns la o întindere considerabilă în timpul lui Burebista. După moartea acestuia, în anul 44 î.Hr., regatul s-a fragmentat în mai multe formațiuni politice. Ulterior, Decebal a reușit să reunească o mare parte dintre daci și să reziste expansiunii romane.

În urma războaielor purtate de Traian, în anii 101–102 și 105–106, o parte a teritoriului dac a devenit provincie romană. Dacia romană a fost un teritoriu important pentru Imperiu, bogat în resurse naturale, în special aurul din Munții Apuseni, dar și sare și alte bogății. Provincia a existat până în anul 271, când împăratul Aurelian a retras administrația și armata romană la sud de Dunăre.

Cucerirea romană a însemnat pierderi umane importante, distrugerea centrelor de putere dacice și dispariția unei părți a elitei conducătoare. O parte dintre daci au fost luați prizonieri, alții au fost integrați în noua organizare provincială, iar în Dacia au fost aduși coloniști din diferite regiuni ale Imperiului. Nu știm cu exactitate cât de mult s-a redus populația locală, dar știm că retragerea romană nu a însemnat dispariția ei.

Au urmat secolele migrațiilor. Goții au ajuns în regiunea Dunării de Jos în secolul al III-lea, apoi hunii, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Au urmat gepizii, avarii și slavii, fiecare lăsând urme diferite în istoria și cultura acestui spațiu.

În Evul Mediu, teritoriile locuite de români au avut evoluții politice diferite. Transilvania a intrat treptat sub autoritatea Regatului Ungariei, începând cu secolele XI–XII, iar mai târziu a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. La sud și est de Carpați s-au constituit două state medievale românești: Țara Românească, consolidată sub Basarab I, a cărei independență a fost afirmată prin victoria de la Posada din 1330, și Moldova, întemeiată ca stat independent sub Bogdan I, în jurul anului 1359.

Pe lângă Regatul Ungariei, Regatul Bulgar și, mai târziu, Imperiul Otoman au exercitat influență asupra unor părți ale acestui spațiu. Granițele și raporturile de putere s-au schimbat de multe ori. Cele două principate românești au cunoscut perioade de autonomie, de dependență politică și de confruntări militare cu puterile vecine.

În anul 1600, Mihai Viteazul a reușit, pentru o scurtă perioadă, să aducă sub aceeași conducere Țara Românească, Moldova și Transilvania. Nu a fost o unire durabilă și nici formarea unui stat național în sensul modern al termenului, dar a rămas un reper important în istoria românilor.

Unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat începutul statului român modern. În 1877 România și-a proclamat independența, recunoscută internațional în 1878, iar în 1881 a devenit regat.

În 1918, după încheierea Primului Război Mondial, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România, în momente distincte, realizându-se ceea ce numim astăzi Marea Unire. România Mare a avut însă o existență teritorială relativ scurtă. În 1940 a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Transilvaniei, iar Cadrilaterul a revenit Bulgariei. Nordul Transilvaniei a fost recuperat în 1944, iar tratatele de pace de după război au consacrat configurația teritorială care, cu modificările ulterioare ale frontierei cu Uniunea Sovietică, a devenit cea de astăzi.

Privind toate aceste schimbări, constatăm că teritoriile locuite de români nu au avut întotdeauna aceleași granițe, nu au aparținut mereu aceluiași stat și nu au fost reunite sub aceeași conducere decât pentru perioade relativ scurte.

Urmărind granițele și apoi un alt documentar, am tras următoarea concluzie: pe noi, românii, nu ne-au unit granițele. Nu am fost definiți dintotdeauna de un stat sau de o țară. Pe noi ne-a unit limba română!

O limbă de origine latină, formată de-a lungul secolelor, în contact cu alte populații și culturi, păstrându-și însă caracterul romanic. O limbă care a continuat să fie vorbită de comunități aflate de o parte și de alta a munților, a râurilor și a frontierelor politice. O limbă care a făcut posibilă recunoașterea unei apartenențe comune chiar și atunci când istoria ne-a ținut despărțiți.

Urmărind și alte bloguri, am constatat că românii din Ardeal s-au simțit mai civilizați decât românii din exteriorul arcului carpatic. Pe ardeleni îi simt mai pătimași și mai patrioți când vine vorba de România. Cei care au trăit și au crescut în România de pe teritoriul fostei Valahii și fostei Moldove au un alt mod de a-și manifesta patriotismul. Dar toți gândim și simțim românește.

La mulți ani, România!

In Summary: * Moving into the night meds and night prayers phase of my evening while listening to the pregame broadcast of tonight's men's college basketball game between the Purdue Boilermakers and the Valpo Beacons. Opening tip is minutes away. I'll finish my night prayers after the game ends.

Prayers, etc.: * I have a daily prayer regimen I try to follow throughout the day from early morning, as soon as I roll out of bed, until head hits pillow at night.

Health Metrics: * bw= 218.15 * bp= 154/69 (62)

Exercise: * morning stretches, balance exercises, kegel pelvic floor exercises, half squats, calf raises, toe raises, wall push-ups, BP breathing exercises, pilates

Diet: * 06:00 – 2 little cookies, 1 banana * 06:30 – 2 more little cookies, 2 little sausage biscuits * 08:10 – snacking on those little cookies * 11:10 – 1 ham & cheese sandwich * 12:00 – beef chop suey, fried rice * 13:00 – snacking on chocolate covered raisins * 15:20 – 1 fresh apple

Activities, Chores, etc.: * 03:00 – listen to local news talk radio * 03:45 – bank accounts activity monitored * 05:20 – read, write, pray, follow news reports from various sources, surf the socials, take daily meds, unpack, organize, and nap * 11:15 – listening to Indiana Football Friday * 12:00 – eat lunch at home with Sylvia * 16:20 – tuned to Z96.5 WAZY, Flagship Station for Purdue Men's Basketball, ahead of tonight's game between the (0-1) Boilermakers and the (1-0) Valparaiso Beacon

Chess: * 11:30 – moved in all pending CC games

Hi blog friends!

Hope this post finds you well. Let me know how you’re doing via email, text or leave a Facebook comment if you like. If it helps – which Judy would you rather take advice from? Judy Jetson, Judge Judy or Dame Judi Dench? For me, it would depend on the issue at hand.

Thank you to those who’ve reached out and engaged so far. It really does mean a lot to be able to develop friendships, get to know you and/or catch up buttercup.

Despite a tiny bit of upheaval due to the mercury retrograde happening now, there’s really no new news to report this week. Things are relatively stable and steady here. Paul and I have learned as we mature in our lives that, along with feeling comfortable, steadiness and stability in body, home and life are the best things that anyone could ever ask for.

Outdoor temperatures have cooled and beautiful inspiring golden sunrises have been gracing us with their presence almost every morning. We have also been continuing to enjoy our days and our time as best we can. I spend most of my time taking it easy and doing something creative or caring for us or our home when I feel up to it, and Paul spends most of his time contributing to online forums, completing online surveys and curating the shows that play on our TV. He also does a nightly radio show over on Mushroom FM. Tune in if you enjoy top 40 hits from the 70’s thru today – 11pm PT.

Oh! Some positive new things that have happened – Paul found more bundled subscription memberships to connect us to. Sam’s Club and Walmart+, Uber Eats and Amazon Prime and Lyft with DoorDash. If those services are important to you, you might want to check out those bundled memberships as well.

I also received an email from Amazon letting me know that the Bodum french press 34 ox coffee maker no longer meets current consumer product safety standards, and I have been advised to stop using it.

I was also notified that after 13 years of working and almost $1,200 earned, I have finally received my Pro Bronze seller badge over at Zazzle dot com. It doesn’t entitle me to the guaranteed monthly payouts that I’d really like to be receiving, but it does signify a job well done. Thank you so much to those who have supported my Zazzle creations along the way. It’s been my pleasure to make the mugs you’re sipping from, the notepads that sit on your desks and make you and the children in your classrooms happy, the Post-it notes that are stuck to your bathroom mirrors, and the greeting cards that have made your birthdays and holidays special. Cheers to many more! BTW, Cute Snail and I have some new fall and winter coloring postcard packs that you might like to check out. They are pay what you want with suggested prices included. Links to 100% FREE fall coloring postcards can be found on our blog. Links to FREE winter coloring postcards (including Christmas, New Year’s and Valentine’s day) COMING SOON!. Single coloring pages and coloring books are also still available for download as well. And – shares of your color ups, gifting or decorating stories are always welcomed on one of the Cute Snail Community Gallery walls.

That’s it! If my brain and body feel up to writing, I’ll see you again next week. If not, I’ll see you the next time we do. May we all wear our days and our time with ease. 👍

❤️ Juliet

IMAGE ID: A collage of pictures I took when Paul and I went out for a stroll yesterday – sunshine in a blue sky, and a cool looking leaf on the sidewalk.

————-

About Me | Email | Download (And Shop Cute Snail) – Scroll down to the bottom of this page if you’d like to subscribe to this blog.

A liberdade dela é o nosso espetáculo. Há cento e cinquenta anos que aplaudimos o assassinato de uma mulher cigana e lhe chamamos tragédia.

Na sexta-feira, 30 de outubro, fui ver Carmen, de Georges Bizet, ao Centro Cultural de Belém, com uma pergunta que trazia de casa e que a récita só agravou: Carmen é kuir? Não por ser uma mulher dona do seu desejo, que essa seria a resposta fácil. Se o for, é por outra razão, e para a encontrar é preciso perguntar menos quem é Carmen e mais o que fizeram dela.

Paris, 1875

Carmen estreou na Opéra-Comique, em Paris, a 3 de março de 1875, com música de Georges Bizet e libreto de Henri Meilhac e Ludovic Halévy, inspirado pelo romance homónimo de Prosper Merimée (1890), publicado pela primeira vez em 1845 no periódico Revue des Deux Mondes. A data importa. Quatro anos antes, na primavera de 1871, os operários de Paris tinham tomado a cidade e governado-a durante dois meses, numa experiência de autogoverno popular que ficou conhecida como a Commune de Paris e que Marx (1871) analisou em Der Bürgerkrieg in Frankreich (A Guerra Civil em França), publicado em 1871. O governo francês, refugiado em Versalhes e chefiado por Adolphe Thiers, mandou o exército reconquistar a capital. Na última semana de maio, a Semana Sangrenta, milhares de communards foram fuzilados nas ruas e muitos outros presos ou deportados. Depois do massacre veio a ordem: entre 1873 e 1877, a França foi governada por uma coligação conservadora e católica que se chamava a si própria Ordre Moral e que prometia restaurar a religião, a família e a autoridade. Bizet, republicano, começou por desconfiar da Commune de Paris, mas a repressão horrorizou-o. As circulaires (ordens) de Thiers eram, nas palavras do próprio Bizet, “de véritables monstruosités”, como o refere J. Bétine (2021). Não terá sido por acaso que, nesse clima, escolheu pôr em cena um desertor feito contrabandista e uma operária cigarreira cigana, a gente que a boa sociedade burguesa queria fora de vista. A sala era o pior lugar possível para isso. A Opéra-Comique era um teatro de famílias burguesas e, frequentemente, local de encontro para jovens casais, e uma mulher que recusa o casamento era ali uma provocação à ordem doméstica. A crítica recebeu a estreia da obra com frieza e escândalo. Bizet morreu três meses depois, sem saber que tinha escrito uma das óperas mais representadas do mundo.

O enredo pode resumir-se em poucas palavras: em Sevilha, Don José, um cabo do exército, apaixona-se pela cigana Carmen, operária numa fábrica de charutos. Por ela sacrifica a carreira e o noivado com Micaëla e torna-se contrabandista. Quando Carmen o deixa pelo toureiro Escamillo, mata-a à porta da praça de touros. Repare-se em quem é o sujeito das últimas frases é D. José, não Carmen. E a escolha não é inocente. Há aqui um paradoxo que importa sublinhar: a ópera chama-se Carmen, mas a história é de Don José. É pelos olhos dele, o homem que a vai matar, que a conhecemos à saída da fábrica de tabaco, e é a ruína dele que nos ensinam a lamentar. Como nota J. Bétine (2021), Carmen fica reduzida a objeto da sua própria história, e o público aprende com José a irritar-se com uma liberdade que não compreende. José não ama Carmen. Ama a ideia que faz dela, uma Carmen que não mude e caiba num casal estável. E, ºorque não encontra essa Carmen idealizada, tira a vida à Carmen real. Bétine (2021) resume o programa de D. José numa fórmula pertinente: “La liberté mais dans une boîte”.

Carmen é cigana, operária e senhora do seu desejo. Ainda assim, a ópera mais aplaudida do mundo precisa que ela morra.

No texto com que o Centro Cultural de Belém apresentou esta Carmen (ver imagens abaixo), lê-se que “[a] história da cigana que não hesita em morrer em nome da liberdade e do amor permanece um dos mais impressionantes e duradouros mitos contemporâneos sobre a misteriosa natureza da Mulher” (negrito meu) — Mulher, com maiúscula. Umas linhas abaixo, lê-se que “subsiste o elemento essencial: Carmen, a anti-heroína fatal, mantém-se como o centro inflexível de todas as versões”.

A encenação, transportada para uma Espanha franquista (ainda que o franquismo tenha ficado armariado), cumpriu o programa à letra até à navalha do quarto ato, num mundo arrumado entre homens que desejam e mulheres que são desejadas. Saí do Grande Auditório com a Habanera na cabeça e com uma pergunta que não me larga: porque é que, mais de cento e cinquenta anos depois da estreia, ainda chamamos mistério àquilo que já tem nome? E a resposta começa nessa frase, que essencializa a categoria Mulher duas vezes: na maiúscula e na “natureza”.

A Mulher com maiúscula

Vale a pena demorar na maiúscula. Escrever Mulher assim, no singular e com letra grande, é afirmar que por baixo de todas as mulheres concretas existe uma essência comum, anterior à história, e que essa essência é um enigma. Simone de Beauvoir desmontou esta operação em 1949. No tomo 2 de Le Deuxième Sexe, Beauvoir (2014) mostrou que o mistério feminino é um dos mitos mais confortáveis que os homens inventaram: dispensa-os de compreender, transforma a incompreensão em fascínio e faz da mulher o Outro: “On ne naît pas femme : on le devient”. Judith Butler (2023) foi mais longe e perguntou se a própria categoria mulher não é produzida pelas normas que dizem apenas descrevê-la. Federici (2017) dá a este argumento uma data e um lugar. A natureza feminina que hoje parece eterna foi fabricada à força, entre fogueiras, leis contra vagabundos e a invenção da dona de casa. Aquilo a que o programa do CCB chama natureza tem história, e aquilo a que chama mistério é o que essa história fez às mulheres que não couberam no molde.

Há ainda uma camada que a maiúscula esconde. Carmen não é apenas a Mulher: é a Cigana, com a mesma maiúscula. O texto essencializa duas vezes, primeiro o sexo, depois a raça, e cola uma à outra até a liberdade dela parecer um traço étnico, coisa de sangue mais do que de escolha; aqui apetece desviar Beauvoir e afirmar que “On ne naît pas gitane : on le devient”. Os povos ciganos existem e continuam a ser perseguidos. O que se fabrica é a cigana do mito, a sedutora indomável, a cartomante, a que traz a desordem no corpo. Fabricou-a o arqueólogo de Mérimée (1890), com o seu capítulo etnográfico. Fabricaram-na a polícia, o palco e o programa de sala. E continua a ser fabricada, em 2026, por uma frase que confunde uma mulher com um destino.

A cigarreira

Esquecemo-lo com facilidade, mas Carmen entra em cena a sair de uma fábrica. Na Sevilha de Mérimée e de Bizet, as cigarreiras eram centenas de mulheres fechadas na fábrica de tabaco. Ao intervalo saem para a praça, fumam e provocam os soldados, e os homens esperam-nas como quem espera um espetáculo. Minutos depois, Carmen marca à navalha o rosto de uma colega e é entregue à tropa. A ópera abre com uma operária indisciplinada a quem é dada ordem de prisão.

Silvia Federici (2017) mostrou em Calibã e a Bruxa que a passagem do feudalismo para o capitalismo exigiu disciplinar corpos, e que o corpo das mulheres foi o primeiro território dessa disciplina. A capacidade de trabalhar, de parir e de desejar passou a ser vigiada pelo Estado, pela Igreja e pelo marido, e posta ao serviço da acumulação. Federici chama a esta ordem o patriarcado do salário: ele recebe, ela depende, e o trabalho dela em casa desaparece da conta.

Carmen escapa a tudo isto ao mesmo tempo. Ganha o seu dinheiro. Não tem marido nem casa. Quando larga a fábrica, é para o contrabando, fora também do mercado legal. Antes de ser sedutora, Carmen é perigosa, porque não está ligada a nenhum homem nem a nenhuma propriedade.

A mulher que lê as cartas

No terceiro ato, nas montanhas, Frasquita e Mercédès deitam as cartas e veem amores e riquezas. Carmen deita as suas e vê a morte, primeiro a dela, depois a dele. Quem lê o destino é a cigana. No romance de Mérimée (1890), este lado é ainda mais nítido: Carmen é feiticeira, e quem a narra é um arqueólogo que a observa como a um espécime. Na edição em livro de 1847, Mérimée acrescentou um capítulo final que é um pequeno tratado sobre os ciganos, os costumes e a língua. A mulher acaba transformada em dado etnográfico.

Federici (2017) descreve a bruxa como uma figura fabricada. Era quase sempre uma mulher pobre, muitas vezes velha, curandeira ou parteira, que sabia de ervas e de formas de evitar a gravidez, vivia fora do casamento e tinha uma sexualidade que os inquisidores imaginavam insaciável. A caça às bruxas correu a par da perseguição aos vagabundos, com leis feitas para quem andava sem terra e sem senhor. A cigana junta num só corpo a bruxa e a vagabunda: lê o destino, não tem morada, não obedece.

Carmen chegou dois séculos depois das fogueiras, e não sendo, com certeza, uma das bruxas de Federici, é, sem dúvida sua herdeira. No palco da Opéra-Comique já não se podiam queimar mulheres, mas aceitou o legado da figura e encontrou-lhe outro fim, outra forma de a matar.

Micaëla ou a mulher domesticada

Micaëla não existe em Mérimée. Foi inventada pelos libretistas, e percebe-se para quê. Chega da aldeia com uma carta da mãe de Don José, algum dinheiro e um beijo que a mãe lhe pediu que entregasse. Vem buscar o filho de volta para casa, para o casamento, para a ordem heteronormativa.

Federici (2017), no seu livro Calibã e a Bruxa, mostra que, depois da caça às bruxas, se impôs um novo modelo de feminilidade, o reverso exato da bruxa: a mulher casta, passiva, obediente, poupada e dedicada ao lar. Micaëla é esse modelo e Carmen é o seu negativo. A ópera precisa das duas, porque a divisão entre elas é a própria mensagem. Judith Butler (2023) chamou matriz heterossexual ao regime que só reconhece quem alinha sexo, género e desejo numa linha reta até ao casal reprodutivo. Carmen deseja homens, mas o desejo dela não se troca por casa nem por filhos, e por isso fica no limite do legível. “Misteriosa” é a palavra que o programa do CCB encontrou para esse limite.

Há uma terceira mulher que a ópera não imaginou. Em Combats et métamorphoses d'une femme e em Monique s'évade, Édouard Louis (2021, 2024) conta a vida da mãe, Monique. Monique foi dona de casa desde muito nova e foi humilhada durante anos por um marido que acabou por a pôr fora de casa. Anos depois, viu-se presa a outro homem que bebia, e a insultava e ameaçava. Telefona ao filho a chorar, e a fuga faz-se: com dinheiro, com um quarto, com alguém do outro lado da linha. É uma Micaëla que sai de casa e sobrevive. Leio estes livros como creio que Federici os leria. A liberdade de uma mulher pobre não se mede pela coragem dela, mede-se pela porta que lhe deixam aberta. Carmen tinha coragem de sobra. Não tinha porta.

Recusar ou entrar na linha

Logo na primeira ária, Carmen entra e avisa-nos da sua própria lei: “L’amour est enfant de Bohême, il n’a jamais, jamais connu de loi.” No fim, diante da navalha, diz a mesma coisa por outras palavras, e desta vez a orquestra cala-se enquanto ela canta. Só entra entre as frases, a rasgar o silêncio “Libre elle est née” e “et libre elle mourra!” Na praça de touros, a multidão responde-lhe sem a ouvir: “Viva! Viva! La course est belle!”

Philippe Besson escreveu o reverso do grito de Carmen em Arrête avec tes mensonges, o romance autobiográfico que publicou em 2017. Barbezieux, França, 1984. Dois rapazes do lycée Élie-Vinet amam-se às escondidas. Um, Philippe, é filho de um professor. O outro, Thomas Andrieu, é filho de agricultores, meio espanhol e desejado pelas raparigas, e é ele quem impõe o segredo. No fim do verão, Philippe parte para Bordéus, e Besson resume essa partida numa frase que eu conheço de cor sem a ter escrito: “Je rentre dans le rang.” Volto à fileira, entro na linha. A frase seguinte é “J’efface Thomas Andrieu.” Philippe aceita o caminho que lhe traçaram, os estudos e a carreira que esperam dele, e enterra o amor por Thomas. Entrar na linha, rentrer dans le rang, é, aqui, entrar no armário.

A expressão vem da caserna: é o soldado que regressa à formação. Don José conhece bem esse gesto. No segundo ato, quando o clarim chama os soldados ao quartel, ele quer voltar às fileiras — “Tu ne m'a pas compris... Carmen, c'est la retraite… Il faut que, moi, je rentre au quartier pour l'appel.” ­—, e Carmen troça dele, imitando o toque do clarim — “Ta ta ta ta, c'est le clairon qui sonne!”. E percebe ali que ele nunca deixará de ser um soldado obediente. Mas “rang” quer dizer também posição social, e Philippe, filho de professor, regressa ao lugar que a escola lhe reservava. Thomas fica no seu. Trabalha em Espanha, volta à quinta da família, tem um filho. Em 2016 suicida-se. Philippe Besson escreve o livro dedica-o à sua memória.

Carmen recusa “le rang” e é morta por isso. Thomas entra nele por inteiro, “le rang” que a sua classe lhe destinava, e a linha mata-o na mesma, só que lentamente, numa pena cumprida dia a dia, durante trinta e dois. É neste dueto que encontro resposta à pergunta com que entrei no CCB. Leio Carmen como figura kuir, não pela ideia liberal de uma mulher dona das suas escolhas (isso seria demasiado fácil), mas pelo que ela recusa. E o que ela recusa é a economia da posse, com o seu casal, a sua propriedade e a promessa que amarra. Conheço os dois caminhos. Quem cresceu com um desejo que não cabia no guião sabe que a escolha raramente é entre a liberdade e a morte. Costuma ser entre duas maneiras de pagar por esse desejo: à vista, como Carmen, ou em silêncio, como Thomas.

Mas não devo ficar apenas nisto. Carmen foi escrita por homens, para um público que a queria ver, e a liberdade dela é também uma fantasia masculina de liberdade. Podemos aplaudi-la durante três atos porque sabemos como acaba: no quarto ato, a liberdade dela é condenada à pena última, e o libreto entrega a José o papel de carrasco. A bruxa continua a arder, agora por outros meios. Sublinho e deixo esta tensão em aberto, porque é nela que o mito vive.

A navalha de Don José

Don José é cabo de dragões, navarro e filho obediente. Por causa de Carmen vai preso, perde a patente, deserta e acaba contrabandista. Fez tudo por ela, diz, e é isso que ele julga que lhe dá direito sobre ela. Mata-a à porta da praça de touros, no momento em que lá dentro a multidão aclama Escamillo. A ovação ao matador cobre o assassinato de uma mulher.

Raewyn Connell escreveu que a violência faz parte da dominação masculina mas é também a medida da sua imperfeição. Quem precisa da faca já perdeu a autoridade que reclama. As últimas palavras de José dizem tudo: “C'est moi qui l'ai tuée! Ah! Carmen! ma Carmen adorée!” Confessa e reclama a posse no mesmo fôlego.

Em Portugal, o Observatório de Mulheres Assassinadas da UMAR registou 22 femicídios em 2025, todos cometidos por homens, a maioria na casa que a vítima partilhava com o agressor (Armada et al., 2026). Em mais de metade dos casos houve armas brancas. A navalha de Sevilha chegou às nossas estatísticas.

Em 2018, em Florença, a encenação de Leo Muscato pôs Carmen a arrancar a pistola a José e a matá-lo, para denunciar a violência contra as mulheres. Houve vaias. Mas a ação passava-se num campo rom, e o próprio Muscato admitiu que esperava a polémica por aí, e não pelo final. Não veio. Para salvar Carmen, ninguém pensou em tirá-la do lugar de cigana, a Outra que o mito precisa que ela seja. Inverter o final não chega para desfazer o mito. É preciso desmontar quem o conta.

O que fica

O aplauso no fim de Carmen tem sempre qualquer coisa de estranho: aplaude-se uma voz e um cadáver ao mesmo tempo. Não peço que se proíba a ópera nem que se lhe reescreva o fim. Gosto demasiado daquela música e é por isso que não posso fingir que é inocente. Peço outra coisa, mais difícil: que uma instituição pública deixe de escrever “natureza da Mulher”, para mais com maiúscula, onde devia escrever história. Essa natureza foi fabricada, e o mistério que a envolve tem nome e Federici ensinou-nos a dizê-lo. Quando é história, chama-se caça às bruxas: a longa operação que produziu a mulher dócil e fez da insubmissa uma bruxa. Quando é notícia, chama-se femicídio. Carmen não morre: matam-na.

E continuam a matar-se mulheres, aqui, nas casas onde vivem, sem cenário, sem plateia, sem aplauso.

———

Referências

Armada, F. C., Dias, C. M., Pontedeira, C., Iglesias, C., Silva, L., Souza, T. M. C., Rodrigues, L., Medeiros, M., Figueiredo, S., & Magalhães, M. J. (2026). Dados 2025 – Relatório Anual do Observatório de Mulheres Assassinadas. UMAR – União de Mulheres Alternativa e Resposta. www.umar.pt

Beauvoir, S. de. (2014). Le deuxième sexe (Tome 2)—L’expérience vécue. Editions Gallimard.

Besson, P. (2017). Arrête Avec Tes Mensonges—Prix Maison de la Presse 2017 (1st ed). Julliard Editions.

Bétine, J. (2021, fevereiro 21). Carmen, l’amour d’aimer. https://rebellyon.info/Carmen-l-amour-d-aimer-22913

Butler, J. (2023). Problemas de género: Feminismo e subversão da identidade (N. Quintas, Trad.; 1.a reimpressão). Orfeu Negro.

Federici, S. (2017). Calibã e a bruxa: Mulheres, corpo e acumulação primitiva. Editora Elefante.

Louis, É. (2021). Combats et métamorphoses d’une femme. Éditions du Seuil.

Louis, É. (2024). Monique s’évade: Le prix de la liberté. Éditions du Seuil.

Marx, K. (1871). Civil War in France.

Merimée, P. (1890). Carmen. https://fr.wikisource.org/wiki/Carmen_%28M%C3%A9rim%C3%A9e%29/Texte_entier

Besson, Philippe (2017). Arrête avec tes mensonges. Paris: Julliard.

Bizet, Georges (1875). Carmen. Opéra-comique em quatro atos. Libreto de Henri Meilhac e Ludovic Halévy. Paris.

Butler, Judith (2017). Problemas de Género: Feminismo e Subversão da Identidade. Tradução de Nuno Quintas. Lisboa: Orfeu Negro.

Centro Cultural de Belém (2026). Carmen de Bizet. Texto de apresentação. Lisboa: CCB.

Connell, R. W. (1995). Masculinities. Cambridge: Polity Press.

Federici, Silvia (2020). Calibã e a Bruxa: As Mulheres, o Corpo e a Acumulação Original. Tradução de Pedro Morais. Lisboa: Orfeu Negro.

Louis, Édouard (2021). Combats et métamorphoses d'une femme. Paris: Seuil.

Louis, Édouard (2024). Monique s'évade. Paris: Seuil.

Marx, Karl (1871). The Civil War in France. Londres: Associação Internacional dos Trabalhadores.

Mérimée, Prosper (1847 [1845]). Carmen. Paris: Michel Lévy.

Observatório de Mulheres Assassinadas / UMAR (2026). Dados sobre mulheres assassinadas em Portugal em 2025. Apresentação pública, 6 de março de 2026.

Rebellyon.info — Carmen, l’amour d’aimer

#cuir #kuir #carmen #bizet #federici #femicídio #ópera #feminismo #anticiganismo #CCB

I dont know how i feel anymore. i dont think ive known for quite some time, actually. its like theres always something going on in my head, i ague with myself more than i speak to anyone else, i dont even know what im arguing about half the time. i just know that im tired of hearing my own thoughts all the time. ive tired to ignore them, distract myself, keep myself busy, anything really. sometimes it works. sometimes it doesnt, i spend my days trying not to think, and my nights doing exactly that. i dont know how people deal with themselves. i never learned how to deal with myself, clearly. ive spent so much time trying to uderstand what goes on in my head and im still no closer to understanding anything. im starting to think that im not meant to be part of anyones life. everything seems to go wrong eventually. doesnt matter how good things were before i arrived. whenever i step into someones life, something goes wrong. whatever was suppsoed to be sweet about it. whatever was supposed to be good. somehow gets ruined along the way. sometimes its my fault, sometimes i dont even know what happened, but the result doesnt change. something breaks, someone gets hurt, and im left standing there. everything i touch just gets ruined or fades away. i dont know what is it about me. i dont know why things have to be this way. ive tried making sense of it, but theres only so much time you can look at the same thing before stop expecting a different result. a cruel soul, a curse, whatever name people prefer. ive heard enough of them, they dont affect me. and i dont really care. but it really hits differently when it someone i deeply adore with my whole soul. it is different when i think about angel. ive ben thinking about her quite a lot lately. about her days, her life, the things shes got going on. an i keep getting this... impression that things are good when im not around. then i come along, and theres another problem. another argument, another mistake, another personality i need to fix. another thing she has to put up with. i dont know to explain it without making it sound like im keeping a record, but i notice these things. i notice everything. i notice when something that was suppsoed to be nice turns into something difficult because of me. and i feel terrible about it. i dont know what she sees in me, honestly. why does she still want me? why would she want someone who seems to bring trouble wherever he goes? i know ive promised her things. a family, a home, somewhere quiet and safe. i wanted to give her a life where she could finally put her worries down and just. be happy. i wanted that more than you could ever imagine. but i dont know if ican give her any of it. i can barely keep myself together. theres so much i havent dealt with, i cant run away from my past. i cant undo it either and the consequences that dont care how tired i am of dealing with them. and my head. god my head is a mess. im tired. i dont know what to do with all these thoughts. sometimes. i tihnk she would be better off forgetting about me entirely. not having to wonder where i am, whether im alright, whether ive made another mess of things. just living her life. having her normal days. meeting her promises and plans without having to carry mine alongside them. i dont like admitting that. i dont even know whether i believe it every time i think about it. but it keeps coming back. i cant picture a future with me in it. everytime i try it gets blurry, im not supposed to be here, im supposed to be dead long time ago and now that im here. i dont know what to do with myself most of the time. i dont know what im waiting for, i dont know. just. maybe me staying away from her will get her used to me not handling all of this anymore. i dont know how ill get from where i am now to the person i promised id be for her. i dont know if i can outrun everything thats following me, i dont know how much longer i can keep this up. shes a poor soul.

I dont know what im supposed to do with any of this i dont know what i want, ive spent most of this going around in circles, and i could continue doing that without arriving anywhere. i just wish i knew what to do with myself. its 7th of november. you know whats funny? the number seven always been cruel to me.

Sicerely, That's all. you can stop looking at me now.

In the bar I sat like I had been planted and let you break me like a wind forms direction. You said: she doesn’t like that we’re so close.

I boughed, my hands holding my head like glory vines. Tears slept in their branches.

I moved toward the door.

The rain had formed my back into a sorrow

denying the light

of how you could be my whole world of words —silenced in a storm.

——-

I am still addicted to the river of you,

chasing you downstream

watching you leave

like a branch over Niagara.

#poetry

Publicat la 29 noiembrie 2017


Cuibul vulturilor stă acolo sus, deasupra ceții, cu Königssee în stânga și Salzburg-ul în dreapta. Când l-a vizitat, Dinu încerca să facă legătura cu secvențele din filmul din copilărie. Oare unde era telefericul?


Aici accesul se făcea cu un lift într-un puț vertical de câteva zeci (o sută?!) de metri. Urcase din Grödig, în apropiere de Salzburg, cu telefericul pe Untersberg, dar asta era pe partea cealaltă a văii.


Da… Trebuia să se mai documenteze. Fusese surprins să constate că drumul pietruit, „decorat” cu o mulțime de tuneluri, fusese construit în doar doi ani. Doi ani! Nici nu avea rost să se enerveze gândindu-se la ritmul de melc cu care se construiau drumurile în țară. Așa că înlătură ca pe un țânțar gândul care se conturase ca un nor negru. Preferă ordinea și rigoarea nemțească și aerul curat din Alpi.


La urcare lăsă mașina în parcarea (cu plată, evident) special amenajată în apropierea drumului ce șerpuia până în vârf. Autobuzul îi ducea pe turiști până în parcarea de la intrarea tunelului ce ducea la lift. La ieșirea din lift, cabana de piatră și vederea panoramică. Avu noroc de vreme frumoasă și atmosferă limpede. În dreapta, Austria, în rest, Germania. Berchtesgadener Land, cu indicativul BGL la plăcuțele de înmatriculare.


Da, lacul îi atrăgea privirea. Salzburgul îl vizitase în câteva rânduri. Acum trebuia să meargă la biserica Sf. Bartolomeu, la care se ajungea doar cu vaporul. Și se duse. Pe la mijlocul traseului, căpitanul opri ambarcațiunea și le ceru turiștilor să facă liniște. Trecuseră deja de punctul de maximă adâncime: optzeci de metri! Deschise o trapă mascată și scoase o trompetă.


Făcu un pas pe marginea înaltă a ambarcațiunii și fredonă câteva acorduri. Se opri. Liniște. Muntele-i răspunse cu aceeași „voce”. Din nou căpitanul îi cântă muntelui, dar de data asta un pic mai mult. Muntele se grăbi să-i răspundă. Căpitanul continuă dialogul, iar muntele intrase în joc și conversația continuă fără pauze. Aplauze!

La biserică, pauză și un tur pe poteca marcată prin pădurea ca un parc al unui castel. Puțin mai sus, pe firul apei, ducea la o capelă. Cei echipați, documentați și dotați cu hărți continuau pe traseele turistice. Dinu făcu stânga-mprejur spre debarcader…

Concert, turism, încântare. Drumul spre casă…

This post is part of the RPG Blog Carnival: Underworld & Wilderness Adventures.

As soon as I announced the carnival, I received two submissions, one in a comment of the original post, and one via discord. The former is Roll 4 Ruin: Classic Dungeon Generator by Nocturnal Peacock. It contains 184 illustrated dungeon elements to roll (think chambers, corridors, and similar), making it a lovely complement to AD&D DMG Appendix A.

The second contribution was Keep on the Marches by my friend Ian E., a set of procedures for wilderness adventures as well as for generating random wilderness. On 28 pages it covers wilderness sequence of play, climate, terrain, biomes, movement, animals, navigation, exploration, vehicles, tracking, mishaps, weather, exploration, random lairs, random features and structures, random terrain, random settlements, and more.

Both resources fit the theme perfectly, and are worth checking out.

P.S. Do note that you do not have to write 10+ page documents to contribute—all blog posts are welcome as long as they are on topic, within November, and linked to the RPG Blog Carnival.

#RPGBlogCarnival #OSR #Resource