no more chips

Between me and the writing is always something, whether friend or foe. It happened this afternoon to be both. Between me and my scrawling in this tiny pad was my hoping self, drawn up to a desk, with a handful of freshly opened gourmet potato crisps, which I had loosed into a pristine white porcelain bowl, against which every salted fold and expertly burnt crisp edge was scandalously undressed. My salivating intensified tenfold. And beyond that porcelain bowl of crisps lay a copy of Henry Miller on Writing and the intention for it to catapult me into a writing frenzy. A wary man without choice, I devoured the whole bowl of crisps as if I were going at Sex itself. Collect yourself. I pushed back the chair, pressing my greasy fingertips against the desk for stability, and picked up the bowl ringed with salt and crumbs, and strode to the kitchen. Emptying the remainder of the crisps packet into the bowl was swift work. There was markedly less in the bowl than that first helping, but I’ll be damned if it didn’t look almost pristine again. Returning to the table, I methodically placed the bowl back in its position. I took in what was before me. Which is to say that I checked to reassure myself that writing in this pad was exactly as far away as when I had set upon the first bowl of crisps. Then I wolfed down that second helping with the same measure of vigour. No more chips. Having thought myself better off for vanquishing this foe, I stretched my arms wide and smiled supremely. The late summer sunshine had been pouring through the window by the desk. So while I had been feasting on my two bowls of crisps, I too was bathed in sunlight. And so I rose and came across my flat to this second shadowy desk. With my newfound solar strength I read straight through the first eight pages of the Miller. And, seized in its thralls, I immediately penned this down as I had always intended.

Publicat la 17 noiembrie 2015

Cu o mică excepție (postarea anterioară), am constatat că nu am mai scris pe acest blog de la sfârșitul lunii august. După câteva încercări în care nu am adăugat nici măcar un cuvânt, nici la titlu, nici în corpul textului, m-am hotărât să preiau aici un comentariu pe care l-am scris în data de 6 noiembrie, ca reacție la evenimentele tragice de la „Colectiv”.

Iată-l în continuare.

Eu nu am scris Ulysses! Eu nu am ieșit acum în stradă! Eu ascult rock! Zilele astea am (tot) ascultat Days of Rage (Iced Earth)! Am mai spus-o!

Mai demult am ieșit în stradă! Mai demult ascultam tot rock! Mai demult am mers la vot! Am fost la fiecare tur de scrutin. Odată am fost chiar primul votant! Astăzi am donat sânge! Pentru „Colectiv”? m-a întrebat doamna asistentă… Da, pentru „Colectiv”. Pentru victimele de la „Colectiv”. Voi mai merge la vot! Voi asculta tot rock și de acum înainte! Voi ce faceți? Nu-mi răspundeți! Asta vă privește doar pe voi, nu pe mine! Vă privește doar pe voi atât timp cât libertatea voastră nu-mi îngrădește libertatea mea!

Știați că în istoria rockului au mai existat evenimente asemănătoare cu tragicul eveniment de la „Colectiv”, nu-i așa? Poate vă amintiți sau poate că ați uitat de Smoke on the Water (and Fire in the Sky), a celor de la Deep Purple.

Mi-aș dori să aflu că toți cei ce mai sunt acum în spital se vor întoarce sănătoși acasă! Fie ca cei ce nu mai sunt printre noi să se odihnească în pace! În memoria lor, piesa Watching Over Me (am început cu Iced Earth, închei tot cu Iced Earth).

This morning I lap a leisure pace. I've really no spare time to be doing so, and yet here I lie, wistfully poking at my phone. It is not uncommon. I shall likely procrastinate as long as I draw breath. I will casually glance at the time and calculate whether I still have enough remaining to do all I need. I'm pushing it this morning while debating necessity and ego. A danger when living alone, perhaps. “Danger” is surely the wrong word.

I'm hungry, but haven't quite planned that into my procrastination. So much for languishing in bed. Definitely the wrong word there, but I love the sound of it. Why must it be a negative? Languish. Stretch out. Succumb. Relish the reduction of a demanding go. There is a grand satisfaction in taking a moment to feel the body's recline.

I got busy after writing that. Then, while clearly not paying the attention I should have been, I sliced a box cutter through my heel while breaking down boxes. Not what I needed today. I've rinsed it, waterproof bandayed it, and put a light bandage on my heel to hold everything in place. (Yes, yes. Not a word. Whatever. It should be.)

It's about 1.5 inches long and not quite a quarter inch deep at a diagonal. It's at the top right area of the meaty portion, so I'm good as long as I keep infection away. I'll change my weekend plans to give it scabbing over opportunity. I didn't want to put shoes on anyway. A weekend of studies and paperwork it is. I'm so excited.

Time to start the ice maker up and make like a gargoyle looking for a dopamine hit. crunchcrunchcrunch.

Oh! Oh! Perhaps this universe has just delivered me a demanding stay. Shall I acquiesce? I think I shall. After I finish what I was doing. It's beginning to get its sting on. I'm alive!

© 2026 AnOublietteofThought. All rights reserved.

Publicat la 9 noiembrie 2015

Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea.

Există o excepție: groparii!

Place: A bench facing southeast on the Flour Dock, Peel Basin, Tiohtià:ke Date: 2026-09-25, 08:05 EDT Conditions: 10ºC and sunny. Clear skies reflecting off the calm water. A crisp autumn breeze.

I woke up early again today. I facilitated a post-screening panel for Club Sexu and the National Film Board of Canada last night, and it felt good. I felt in my element, and crashed shortly after getting home. I crawled out of bed, washed my face, brushed my teeth, then slid my bomber jacket over the restlessness that has pressed on my shoulders for months. Wandering sleepily down Sainte-Catherine in the morning light, I, of course, find barely anything open. I ended up, as I often do when I’m downtown this early, at Café Olimpico.

The place was full, as always, and there was just one barista at that hour. Today, a group of cyclists in matching spandex and white helmets crowded around the edge of the bar, right by the door. I could only assume they were European, since they took their coffees standing at the bar despite the room having absolutely no space for it. In town for the UCI Road World Championship, I surmised. The already cramped space was more perilous with their presence, my backpack and my eyes dodging unintentional elbows and sideways glances. I’m used to it in this city, in this body.

I ordered an oat latte and a chocolatine to go, tipped with a smile, and snaked my way out the door. By this time, those same cyclists were crowding the sidewalk. I brushed my way past, not even sure where I was going until I saw the 35 idling at the corner of Union and Maisonneuve. The Transit app says it leaves at 07:35, so I meander on board and grab a seat.

The sun had been out the whole time, though you could hardly tell. The towers block its light from the street at this time of day, leaving only the wind. Sharpening the breeze into something that cuts. I glanced out the right-hand window and saw an ad on a neighbouring bus: Encourager le français, ça donne du courage. It’s meant to encourage francophones to be patient with business owners who are still learning the language. A plea for empathy from a campaign that now feels as if it’s from another time.

These days, politicians have been talking differently about language. The structures that facilitated inclusion have been defunded by austerity’s thousand cuts, sharp like the autumn breeze, and those who were already struggling to get by are left in the dark. Painted to be the problem for society’s ills. Scapegoated. Marginalized. I felt the tension rise in my body, so I took a photo and turned my attention to the other window as the bus wandered down Côte-du-Beaver-Hall, Saint-Jacques, and McGill. The bikers from the café, in an even larger, even more spandex-clad group made their way past us on the protected path by our side. They eventually make their way past the bus and we don’t see them again. Returned to the current of a city sleepily coming to life.

---

I’ve been exploring this same route for days now, largely without meaning to, and I don’t think that’s coincidental. When I first moved here, I used to call this area “Little Toronto.” There was something about the tightly packed condo towers, the chain storefronts, the suspicious absence of parks. The corner of Peel and Wellington, where I got off the bus with a quick merci to the bus driver, makes the case on its own. The traffic lights here have a bright yellow border, which is common in Toronto, but much less so here. There’s a protected left turn that is given priority over pedestrians. The cycle stays red on all sides for just a beat too long, daring anyone to run it. These structures have already decided who they’re for and who gets the luxury of moving through them unencumbered. That knowledge too settles onto my shoulders and folds into my route toward the water.

The buildings have been hiding the sun’s warmth since Sainte-Catherine. That is, until I get to the rail underpass just past the corner of Peel and Smith. It breaks free for a glorious moment, bathing my skin and the Farine Five Roses sign in its warm, morning glow. Wind threads my coat, brushing my neck, and for a heartbeat, the world holds. I take it in with a profound inhale before moving toward that bench facing southeast on the Flour Dock that’s been calling my name.

---

photo © @Ambulocetus@pixey.org

Publicat la 2 august 2015

Unul dintre bunicii mei a fost dentist. Tehnician dentar. La un moment dat a avut o problemă la o măsea, dar, ca orice meseriaș care se respectă, nu s-a îngrijit de propria-i problemă. A așteptat să-i treacă, dar problema, dimpotrivă, s-a agravat. Și asta atât de mult, încât a ajuns la maxilo-facială la Timișoara, unde și-a lăsat o bucată de maxilar! Povestea asta nu o spun ca să mergeți din când în când la stomatolog, deși e recomandat. De fapt, nu e o poveste, ci un fapt petrecut în urmă cu mai bine de 30, ba chiar 35 de ani. Pe vremea aceea eu eram elev și nu aveam un domn învățător, ci un „tovarăș” învățător.

Altă dată, în aceleași vremuri, într-un tramvai, o tânără a făcut atent un milițian că ocupa un loc pe scaun în timp ce o bătrână stătea în picioare. I s-a adresat cu „tovarășe milițian”. Am admirat curajul tinerei de a înfrunta autoritatea!

Cam tot pe atunci, o profesoară respectabilă de limba engleză (aici este vorba de istoria dramatică a unei fiice de boieri, care a fost nevoită să supraviețuiască așa cum a putut într-un regim comunist care nu a „suportat” nicio altă clasă decât a proletariatului și a nomenclaturii de partid) mi-a oferit spre lecturare cartea Iacobinii și Girondinii, scrisă de Alexandre Dumas. În acele vremuri ale tinerei Republici Franceze, apelativul folosit de către iacobini era cel de „cetățean”. Aceea a fost cea mai veche carte pe care am citit-o. Era tipărită în 1855. Ceea ce m-a frapat la acea vreme a fost faptul că era tipărită atât cu litere chirilice, cât și cu caractere latine. Nu, nu cuvinte întregi de un fel sau de altul, ci cuvintele erau combinații întâmplătoare din cele două feluri de litere. Ca și când tipografii nu mai aveau suficiente litere chirilice și au fost nevoiți să apeleze la cele latine. Și a mai fost ceva interesant: la mijlocul secolului al XIX-lea se scria cu „â”, nu cu „î”, așa cum ne învăța pe noi tovarășul învățător, iar eu făceam exerciții în gând cum ar suna cu acel î pe care îl știam eu, dar citindu-l mai degrabă ca pe un ă, decât ca pe un â! Eram un copil care se juca cu o nouă literă, sau mai bine zis cu o literă atât de rară încât nu o întâlneam decât în numele țării sau al „cetățenilor” ei. Și uitați-vă acum de câte ori am folosit-o doar în fraza anterioară! Și, ca să termin ideea cu â și î, mi s-a părut prea simplistă regula de utilizare a literei â în interiorul cuvântului. De ce? Pentru că ea ar trebui să ducă cu gândul la originea cuvântului din care face parte. Fără să am pretenții de lingvist (căci nu am!) sau de cunoscător al limbii latine (căci nu sunt!) mai mult decât am studiat-o în clasa a VIII-a, m-am gândit la două cuvinte de origine latină care ar trebui scrise cu î, nu cu â: râu, din latinescul rivus, și râs, în sensul de a râde, din latinescul risus — ridendo castigat mores! Așadar, consider că, dacă tot există excepții ale limbii române, atunci când s-a hotărât trecerea de la î la â pentru a marca ruptura de comunism (eu așa am perceput-o în anii ’90), ar fi trebuit să se stabilească și excepțiile. Deși am privit cu bucurie această revenire, o perioadă bună de timp nu am făcut trecerea la noua grafie, tocmai pentru că regula mi se părea prea simplistă. Am făcut o paranteză cam lungă, dar nu m-am putut abține!

Revin la copilărie. Așadar, era vremea tovarășilor. Bunicul meu, după ce și-a rezolvat problema de sănătate, a trimis o scrisoare de mulțumire doctorului (folosesc denumirea populară utilizată pentru medici). Țin minte că am remarcat că pentru destinatar a utilizat formula „domnului dr.”, nu „tovarășului dr.”. Evident că m-am autosesizat și l-am întrebat de ce a utilizat acel apelativ. Răspunsul lui a fost simplu: ei doi nu puteau fi „tovarăși”. Atunci am înțeles sensul acelui cuvânt denaturat, alterat, demonetizat prin utilizarea excesivă de către partidul aflat la putere. În decembrie 1989 (sau să fi fost deja începutul lui 1990?) am aflat că decretul cu utilizarea acestui apelativ a fost abrogat. Deci fusese și legiferată utilizarea lui în acest sens… De atunci lucrurile s-au schimbat și „domn” sau „doamnă” este echivalentul „tovarășului” sau „tovărășei” din vremea copilăriei și adolescenței mele…

O parte (căci restul sunt paranteze) din rândurile de mai sus le-am scris auzind de câteva ori niște persoane salutând foarte pompos: „vă salut, domnilor!” sau „bună ziua, domnilor!”.

„Nu pot fi eu tovarăș cu domnul doctor!”, spunea bunicul meu…

Our Father Who art in Heaven Hallowed be Thy name Thy Kingdom come Thy will be done on Earth as it is in Heaven Give us this day our daily Bread And forgive us our trespasses As we forgive those who trespass against us And lead us not into temptation But deliver us from evil

Amen

Jesus is Lord! Come Lord Jesus!

Come Lord Jesus! Christ is Lord!

“Greenland will be a policeman, and it will extend to Iqaluit.”

— jtw

The Arrow, Painted

To the North And policy of neighbours This is the sight we knew Failed landings by the yardhouse And a hijack of esteem We were very aware, just- A friend And in the swill Of the colleagues we share Man will have a plan of time And to be shoring now A difficult way in And subservients of war And there will be no money Nor peace- even if we liked our reach But then reviled- The rightist fight It is only my country And it is a landgrab No benediction Beauty bereft And the tides of another,- will do us in And to speak of the arousal The ancient high One can live with anxiety But this operand is here The living and paid little The worst work in the world- which is to live under the United States Plain in sight There are plaintiffs And there is will And to the first of mind We were errant to the South But Denmark sold us As mercury would And seven times the Dutch In a river of years

And mercy howled For honest endeavour And we were chains on a cross The living avoidant And this river Would it stay the same

And the Earth ate the salt And there was no plan But the United States and money

Fresh as going alone There is errant ground And convolutions of wicca For the Sun has a plan,- so they thought But I was hoping- To be eating peace for dinner And now there is none.

Anderson and Ora Lee Harris' home in Hale County, Alabama

People and Place Matter

“ The professional challenge, whether one is an architect in the rural American South or elsewhere in the world, is how to avoid being so stunned by the power of modern technology and economic affluence that one does not lose sight of the fact that people and place matter.

For me, drawing and painting are the initial influences for the making of architecture. The sketch is always out front. It sees ahead and deeper into what is already on the paper.

*The initial sketch is always an emotion, not a concept. In the beginning, it is important to allow the imagination to move freely without any influence from a preconceived form. It’s a mark that suggests the possibility of an idea. For me, it’s the act of drawing that allows the hand to come into accord with the heart. When that happens, there comes a moment when the marks of the sketch — it can be a pen mark or a computer mark — utter the first deeper knowledge of what will come later.* “ – Sambo Mockbee

I got to spend a week working with Professor Sambo Mockbee at Auburn’s Rural Studio. Made in part from scrap materials, the Butterfly House, as it came to be known, shows what is possible when it comes to affordable housing. Rooted in place, not commodity-driven, beyond codes: home. I have not continued what Mockbee showed us, nor have others. Truth be told, none of us under his influence have equaled his level of work. Nor have the professors who followed him. Good work has certainly been done at Auburn. Sambo reached into the spirit of the people and the place—rural Alabama—and somehow those dreams, myths, and layered history expressed themselves in form. The thing I remember most about Sambo is that his dreams were bigger than our shared reality. What made him different was that he made them reality. Three decades later I find myself faced with an opportunity and still hear Sambo’s words in my head:

” Everyone, rich or poor, deserves a shelter for the soul. “

Beulahland ... what does it want to be. I will dream and follow Mockbee’s process.

To learn more about Sambo Mockbee visit his family’s web site. View the documentary Citizen Architect

All images courtesy of the Mockbee family.

JOURNAL

Ils ont retrouvé ce salopard pendu très loin au coeur de la forêt. Rien qui puisse donner une idée de où est le corps de shieko, aucun indice avec lui, juste son permis de conduire. Ils ne me demandent pas d'identifier, c'est son père qui va venir. Il n'est pas mort tout de suite, il a étouffé, dit le médecin,mais il n'est pas encore autopsié. C'est bien fait, mais ce n'est pas assez pour moi, meme si disant ça je sais que je suis une sauvage. Mais je crois à la vengeance, désolée 😞. J'ai averti les autres, on va essayer dormir maintenant.

#shieko

Publicat la 10 martie 2015

În urma ultimei renovări din bucătărie, lustra a rămas aceeași. Probabil că meseriașii au avut nevoie de lumină pe parcursul lucrărilor și, cum nu a deranjat pe nimeni, nici în timpul și nici după terminarea acestora, lustra a rămas la locul său. Nu prea se mai potrivea, dar lumina era numai bună, așa că nu a atras atenția asupra altor caracteristici precum forma, culoarea sau design-ul.

Zilele trecute am hotărât că trebuie schimbată. Lustra va fi demontată, iar o aplică îi va lua locul.

La marile magazine cu obiecte de decorațiuni interioare, electrice, scule, unelte și orice altceva ai putea avea nevoie când îți construiești sau amenajezi casa, poți găsi ceea ce îți trebuie fără prea mare efort. Uneori e greu de ales pentru că sunt mai multe obiecte care s-ar potrivi! Dar am găsit-o pe cea potrivită. Plătită, transportată, livrată, cocoțată pe un dulap în debara până într-o zi în care mă voi putea ocupa să o montez (adică azi).

Hol: circuitul de iluminat întrerupt de la siguranțe. Bucătărie: scara cu 3 trepte, o șurubelniță, lustra demontată, firele în aer. Din nou pe hol: circuitul de iluminat refăcut prin intermediul siguranțelor automate (poate se înnourează subit afară, că doar e miezul zilei (în jur de 3:20 PM)).

A propos de înnourat subit, într-o zi de toamnă în Timișoara, tot în jurul prânzului (a se asocia această noțiune cu ora precizată anterior pentru miezul zilei), cerul nu numai că s-a înnorat brusc, dar a devenit atât de negru încât mașinile au fost nevoite să aprindă faza de întâlnire (încă nu intrasem în UE, iar utilizarea luminilor în timpul zilei nu era necesară). Cerul era ca un disc imens și negru ce se întindea până spre orizont. Deoarece soarele încă lumina puternic la acea oră, o fâșie ca un laser circular sprijinea parcă tot acest disc enorm. Contrastul acesta făcea ca discul să pară mai negru ca smoala.

Admiram fascinat acest spectacol al naturii de pe Podul Tinereții. Culorile toamnei sunt bine cunoscute tuturor, dar oglindite în luciul Begăi sunt și mai… spuneți-le cum vreți: dramatice sau romantice, căci eu nu mă pot hotărî! Nu a durat mult admirația, deoarece o ploaie torențială a reușit să mă ude ca și când aș fi făcut baie îmbrăcat în Bega de lângă mine. Și nici nu terminasem de traversat strada. Norocul meu a fost că destinația îmi era la circa o sută-două sute de metri. Neșansa mea nu a fost această ultimă parte udă, ci faptul că nu am avut un aparat foto la mine (încă nu apăruseră telefoanele cu cameră încorporată; de fapt, atunci apăruseră pagerele! Le mai ține cineva minte?).

Așa că a trebuit să îmi iau toate măsurile de precauție, cu toată paranteza de mai sus…

Hai acum să pregătesc aplica. Desfac ambalajul și țipla de protecție, dau abajurul jos și caut două găuri amplasate la 12 cm una de alta. De ce 12? Pentru că am verificat la o altă aplică să văd la ce distanță sunt diblurile cu care a fost fixată în tavan și am măsurat această distanță. Din multitudinea de găuri prevăzute de fabricant, am identificat două potrivite și le-am marcat cu o cariocă. Am avut grijă să fie poziționate corect și față de intrarea firelor din tavan printr-o gaură mai largă din aplică.

Ridic aplica, mă uit la conector (regletă) și mă opresc. Conector aveam, fire din tavan aveam, dulii erau, dar între regletă și dulii lipseau firele.

Am luat instrucțiunile tipărite pe hârtie lucioasă. Am zâmbit! Trebuia să utilizez fire de o anumită secțiune și să le izolez cu protecția termică furnizată! Mulțumesc! Dar de unde să iau fire? Alt drum, o cheltuială nesemnificativă în plus pentru un metru de fir, că deh, mai puțin nu pot cumpăra, timp pierdut direct proporțional cu distanța până la cel mai apropiat magazin de electrice. Ăsta ar fi scenariul general. Eu aveam niște resturi potrivite prin „atelier”.

Așadar, aplica nu era „plug and play”! Pentru că aici nu e vorba de joacă (play), ci de o treabă de profesionist! De ce ar mai cheltui fabricantul (nu vreau să îi fac aici nici reclamă și nici reclamație) bani pe conductoare izolate (numite „fire” până în acest punct) sau timp cu manopera (tăiere, dezizolare, slăbire șuruburi, introducere capete, strângere șuruburi), când toate acestea se pot transfera către cumpărător? Ce treabă ar mai avea cumpărătorul? Dacă tot și-a luat aplica, să se ocupe de ea! Căci el, producătorul, trebuie să facă profit, să pună la dispoziția cumpărătorilor produse de un înalt standard calitativ, prietenoase cu mediul și care să nu provoace angajaților accidente în procesul muncii! Das Rad der Verbesserung: roata îmbunătățirii (concept Kaizen).

Acum să nu vă așteptați să descriu și cum am dezizolat capetele firelor, dar, dacă vreți, mă puteți întreba. Indiciu: clește dezizolator.

După finalizarea legăturilor, am „scos” siguranțele, am introdus firele din tavan prin gaura din aplică, potrivind și găurile stabilite pentru fixare cu diblurile din tavan, am strâns holzșuruburile, am legat firele la regletă, am înfiletat becurile în dulii, am pus la loc abajurul, am coborât treptele scării (le-am mai coborât și urcat încă o dată), am reconectat siguranțele, am aprins lumina în bucătărie și… misiune îndeplinită cu succes.

Ar mai fi de făcut o precizare legată de becuri. Pe aplică se specifică puterea maximă a becurilor: 42 W în cazul aplicei mele. Întrebare: despre ce tip de bec este vorba? Cu incandescență (nu mă certați! Cele până la 60 W sunt încă acceptate la comercializare în Uniunea Europeană!), cu halogen (puțin mai eficiente decât precedentele), economice tip CFL (compact fluorescent lamp – lampă fluorescentă compactă), sau tip LED (light-emitting diode)?

Așadar, când cumpărați o aplică, nu uitați să cereți și un metru de conductor! Eventual și două becuri, tipul/dimensiunea duliei fiind precizat(ă) pe ambalaj.

Fraza de mai sus nu este o concluzie! Concluzia este că pot vorbi mult și cu multe paranteze! Sau și mai mult dacă aș dezvolta o parte din conceptele sau elementele de mai sus! Și, cum nu vreau să plictisesc auditoriul, am zis că mai bine scriu!

Ciel vide pas de larmes nos chagrins si petits juste là au-dessus de nous loin très loin glacé indifférent

chieko chan nous crions ton nom nos voix s´étranglent meurent dans nos gorges silence où es-tu ? n'as-tu pas froid ? nos yeux se troublent nous n'avons que nos larmes vaines un peu de sel sur nos joues

#shieko

Music has always been a big part of my life, and not something that was just playing in the background. It has been quite a ride over the years with how I acquire music to listen to. Radio, records, and 8-tracks. Cassettes, CD's, and then mp3's. Now streaming. A little while ago I decided to spend way too much money on audio equipment. The main goal of my purchases being good quality sound through headphones.

I'm not going to name my purchases just in case an audiophile ever reads my blog. I don't want to hear about what a mistake I made buying this, or that, and fifty other things that are ten times better. I will say that I have a small DAC, and two pairs of headphones. One pair never leaves the apartment, and the other is for commute walks. It is quite an upgrade from $25 Walmart headphones plugged directly into the jack on my phone or computer.

The last couple of weeks I have changed what I listen to on my way to, and home from work. Last week I posted a playlist, and I will include another at the bottom of this post. Both of them are the length of my commute walk, and I listened to nothing but those songs all week. Once on my way to work, and again on the way home.

It was an idea I had a couple weeks ago when I was doing the usual thing of selecting a playlist, hit play and random shuffle. Found myself often taking the phone out of my pocket and selecting enough songs to get me through to my destination. Then I also noticed I was choosing the same songs for days at a time. It reminded me of mixed tapes or CD's.

I started thinking back, and back some more, to before streaming, before mp3's. I would sometimes listen to the same CD for a week straight or more while driving in my car to and home from work. Now, with streaming, I could easily listen to music all week and never hear the same song twice if I wanted to do that. But I found myself wanting to hear certain songs.

That all brought me to this idea of listening to the same songs on my walks. I named the playlists Mixed Tape. It has been interesting getting to know these songs better like I used to do with songs when I would go out and buy a new tape or CD, or if I would make a mixed tape or CD. I don't know if I will keep doing this indefinitely, but for now I'm finding it quite enjoyable. I have heard these songs many times over the years... but doing this; I feel like I'm really listening to them. If that makes sense.

Thank U – Alanis Morissette

We Belong – Pat Benatar

BLACKEST – The Raveonettes

Strangers When We Meet – David Bowie

Jealousy Is Lethal – Pixel Grip

And All That Could Have Been – Nine Inch Nails

Short post, I think it’s funny how when I am struggling the most, I still don’t slow down at all with making jokes or lighthearted things. Yesterday I took some time before I went to see friends because I was struggling a lot with intrusive thoughts about suicide, yet I was still making jokes unprompted in our group chat. Today I was posting jokes on my story that got a lot of likes and comments, and I am still struggling. It’s just a weird thing that they are so independent of each other.