Want to join in? Respond to our weekly writing prompts, open to everyone.
Doing Great, Obviously
from 
Notes I Won’t Reread
I’m in a bad mood. but im not angry, unfortunately. im not angry, it wouldve been easier to just say that. to just blame someone for it or yell at something or break something expensive and go with whatever calms me down, but no. im sad and upset. i dont know why. i hate that sentence. im sick, but i dont think thats it. im tired but i dont think thats it either. theres just something wrong with me lately and i guess nobody bothered to leave a note explaining what it is so i can just go back to my daily habits. i feel, lonely. which is embarrassing to admit because im not exactly surrounded by people i desperately want to talk to. i could have someone sitting beside me right now and still feel alone. my head is exhausting. usually, i can argue with it. i can tell myself i mbeing dramatic, stupid, irrational, random, whatever ive had enough practice at this point. tonight. i dont even want to argue anymore. im too tired to fight my own thoughts. they can say whatever they want. im just sitting here listening to them like some idiot who forgot how to change the channel on the remote. i dont want to do anything. i dont want to explain anything. i dont want to fix anything. i dont even want to think about tomorrow. i just want everything in my head to shut up for a while.
thats all, im tired of being inside my own head, and unfortunately thats where i live. and i hate it.
Sincerely, someone who’s obviously tired
bye-bye-phoenix-jp
from DrFox
En deux minutes, mon IA t’a remplacé.
Elle a repris toutes tes sources. Elle a copié, réorganisé, fait mieux. Je lui ai demandé quelque chose qui fonctionnait, elle me l’a donné. Aucun drame technique. Aucune raison de ne pas être satisfait.
Et pourtant.
PhoenixJP, c’est 26 ans. Plus que la majorité de ma vie. Jamais lâché un seul jour. Tu fais partie de ces choses auxquelles on ne pense pas à dire merci, parce qu’elles sont là et qu’on finit par confondre leur présence avec une propriété du monde. On ne se demande pas chaque matin si le ciel sera encore au-dessus de nous.
Je savais bien que tu n’étais qu’un site. Mais « ce n’est qu’un site » ressemble beaucoup à « ce n’est qu’une maison ». Cela décrit correctement l’objet. Cela ne dit rien de ce qu’on a vécu à côté.
Je suis celui qui a demandé à l’IA de te remplacer. C’est peut-être le plus étrange. Personne ne m’a retiré cette habitude. J’ai construit moi-même la raison de ne plus en avoir besoin. Puis j’ai regardé le résultat, content de ce que j’avais obtenu, surpris par ce que je venais de perdre.
Deux minutes pour reproduire une fonction. Vingt-sept ans pour lui attacher une partie de ma vie.
Ces deux durées ne mesurent pas la même chose.
Dans le ciel, regarder loin, c’est regarder dans le passé. La lumière nous apporte des nouvelles qui ont parfois voyagé bien plus longtemps que nous ne vivrons. Nous levons les yeux et nous appelons « maintenant » ce qui nous arrive d’autrefois.
Je crois qu’il se passait un peu cela avec toi. J’ouvrais une page pour voir du nouveau. Et sans le savoir, je retrouvais aussi quelque chose de l’homme qui l’ouvrait il y a tout ce temps. Les années avaient passé, mais l’adresse était encore là.
Il n’y a qu’une personne au monde qui pourrait vraiment comprendre. À qui je pourrais dire « Phoenix, c’est fini », sans présenter le site, sans raconter son histoire, sans justifier cette peine un peu ridicule devant une réussite informatique. Nous avons besoin de si peu de mots avec ceux qui connaissent le commencement.
Je ne vais pas prétendre que l’ancien était meilleur. Mon IA a fait mieux. C’est justement cela qui rend cet adieu difficile : je n’ai rien à lui reprocher. Je ne peux même pas défendre mon attachement avec un argument raisonnable sur la qualité du résultat.
Mais une copie, même meilleure, ne peut pas avoir été là à ta place.
Elle peut reprendre tes sources. Pas devenir rétroactivement un souvenir.
Alors, bye bye, PhoenixJP.
Je ne te dois pas de rester indispensable. Tu ne me dois pas de durer éternellement. Ce que tu as été n’a pas besoin de gagner contre ce qui vient pour avoir compté.
Je vais utiliser ce nouvel outil. Probablement avec plaisir. Je vais continuer à créer, à avancer, à m’étonner de ce que ces machines rendent possible.
Mais avant de passer à la suite, je voulais te dire au revoir.
L’IA a mis deux minutes à te remplacer.
Moi, j’avais besoin d’un peu plus pour te quitter.
În urmă cu douăzeci de ani
from 
Midus
Publicat la 18 februarie 2017
Timișoara. Oraș studențesc. AD 199x. Eu. Student. Vârsta: 2x-1. Complexul studențesc. Holul unui cămin.
Împreună cu un prieten mă îndrept spre camera altor colegi și prieteni. Meci de baschet în NBA. Ora târzie, că, deh, meciul e în America… Cioc, cioc, deschidem ușa și intrăm. Singura lumină din camera mică, în care erau deja trei amatori de baschet, este cea a televizorului sport. Cei trei, înghesuiți în colțul patului opus colțului camerei în care era așezat, pe o măsuță, televizorul, își îndreaptă privirile către ușă.
Lumina de pe hol îi face să mijească ochii, iar când ne-au identificat, au făcut un gest automat, parcă de retragere cât mai departe de ușa pe care noi tocmai intraserăm. Ciao! Nimic. Noi repetăm: Ciao! Abia îngăimat vine și salutul lor. Se uită parcă cu prea mare atenție la mine, aproape înmărmuriți. Dau din mână și le zâmbesc, moment în care par să-și revină. Comentariul de la TV pare să ne amintească motivul pentru care eram cinci într-o cameră de doi. NBA. Discuțiile obișnuite. Final de meci. Analiză.
Oră târzie. Ciao!
Holul căminului.
– Ai văzut?
Eu: ce să văd?
– S-au speriat de tine!
– Cum așa?
– S-a spânzurat un student în podul căminului. Descrierea lui i-a făcut pe toți să creadă că tu erai acela. Zice-se că din dragoste.
– Păi și eu de ce aș fi făcut-o?
– Ei nu știau motivul, ci doar descrierea victimei…
– Deci de asta s-au înghesuit în colț… Și cine era nefericitul?
– Unu’ de la Universitate.
– Săracu’ de el… Azi ești, mâine nu mai ești… Mâine cum ai ore?
– De la zece la două și de la patru la șase. Tu?
– Tot până la șase. Noapte bună!
– Ciao! Noapte bună!
Love Hurts. Dragostea rănește. Dar iată că, de data asta, durerea a atins insuportabilul. Oare care este limita psihică ce trebuie atinsă astfel încât simpla inerție a mișcării spre această limită să ducă la încălcarea ei și recurgerea la gestul extrem? Cei care au depășit-o nu ne pot spune, iar preoții nu le-o iartă. Oare chiar nimic nu mai contează din ce a fost înainte? Se pare că nici pentru victimă și nici pentru preot.
Show Must Go On. Viața merge mai departe. Trebuie să meargă mai departe. Dar nu Queen pare să fie muzica potrivită, tot așa cum nici Nazareth nu e, dar care își lasă totuși, în această postare, titlul faimoasei sale piese.
Six Degrees of Inner Turbulence pare să fie albumul potrivit pentru acest episod de acum douăzeci (și ceva) de ani… Așadar, Dream Theater. Move On!
Six Degrees of Inner Turbulence este un album conceptual în care cele cinci piese ale primului disc explorează diverse teme ale zbaterilor vieții, precum alcoolismul, pierderea credinței, autoizolarea, sanctitatea vieții și a morții.
Versurile cântecului „Disappear”, scrise de James LaBrie, dezbat tema morții; piesa a fost inițial intitulată „Move On”.
from Tawsert's notes
Many months ago, every kind of dream was still possible.
But today, I have given away every one of them since I cannot compete with my own failure.
Who wants to take them? Right before I quit?
I am giving away everything for free now that I am not worth anything.
If only I could go back and use my stamina differently... if one thing had changed, I would have made it... one solid step closer to happiness, not a hundred staircases away... with each one being destroyed every day.
It's a countdown I didn't expect — I thought countdowns were biological, but I am running on the battery of wanting to live. And it runs out so critically fast.
My First Catholic Mass by Myself
from Dallineation
I have gone to Mass several times with my mother and step-father. But yesterday I attended my first Catholic Mass by myself. Here are my thoughts and observations.
I decided to go to the Saturday 5pm Mass. Although I am not Catholic, I have learned enough to know that Saturday evening Mass satisifes the Catholic obligation to attend Mass every Sunday. Sundays are complicated for me right now, as I am still attending Latter-day Saint meetings and the times for my ward overlap with the 10am Sunday Mass times at my local Catholic Parish.
I wanted to go early. I was anxious and I wanted to have time to find my seat and settle down a bit – to direct my attention heavenward. I live only a five minute drive from the parish (what are the odds of that in Utah?). I left at 4:30pm.
A small chorus of seven women along with two guitarists and one pianist were singing through some of the songs that I later learned would be sung during the Mass. It was lovely music and set a familiar tone, as I am used to prelude music being played before LDS sacrament meetings.
The building was constructed in 2005, so while the nave (or what LDS would call the chapel where the pews and such are) is not very ornate like an older Catholic church might be, it feels like a sacred space and it is peaceful.
I watched people come in and bow, genuflect, and/or make the sign of the cross before taking their seats. I recognized a couple of men who have been helping to teach the inquiry and pre-catechumen classes I have been attending at the parish. Oh yeah...I should probably write a post about that development, haha.
Before the services, a woman made some announcements. At one point she was interrupted by loud feedback from the sound system as mics were turned on – I just cringed with everyone else and smiled as I have lost track of how many times we have had sound issues in LDS sacrament meetings.
The Mass was lovely. I noticed the priest sang – or chanted as it is probably more accurate to say – certain parts of the mass, and the congregation would sing in reply. This is different from the Masses I have attended before.
Although I didn't always know what to say or sing at many points during the service, I followed a long as best I could. I am hoping that, as I get used to the form of the Mass and how things work, I will be able to pay more attention to the spiritual aspect.
The officiating priest this time was the priest from the Newman Center up at the university. He gave a lovely homily on sacrifice – how everything we have is from God and how we should sacrifice or offer a little of that back. And that when we do, God turns around and makes something amazing out of what we offer. He likened it to the Holy Eucharist – how, as Catholics affirm, during the Mass, the bread and wine become the body and blood of Jesus Christ. We offer the bread and wine, and God makes something amazing out of it. He asked us to consider “what am I offering?” I have been reflecting on that.
There were several opportunities for the congregation to sing during the Mass, and they had hymn numbers posted and hymnals. This is also something I wasn't used to – the main parish my parents attend is very large and rather than hymnals, they have screens that show lyrics for the songs. It was nice to be able to see notes so I could more easily follow along with the music. But I noticed that while I was trying to read the music, I wasn't paying attention to what was happening at the altar. Not everyone was singing, I suspect, for that reason. They were observing what was happening at the altar.
There were people of all ages and various ethnicitities. Lots of elderly folks, but there were also middle-age people like me, and a few families with young children. I expect Sunday Mass has the most in attendance – I hope to experience one of those soon.
Another thing I noticed: I didn't see a single smartphone. I saw people reading from physical copies of missals and hymn books and such. There might have been a few phones out, but I didn't see any. This is different from LDS meetings in my area where electronic devices are near ubiquitous. Speaking as one who has allowed myself to be distracted by my phone at church in the past, I decided before going to Mass that I would bring my phone but would not take it out once during the service. It was refreshing to see others doing the same.
After Mass, the gentlemen who teach the inquiry class came up to me and said hello. We chatted briefly and then I went home.
This was a big step for me. But I have been taking a lot of those lately.
I went to Mass by myself for the first time, but I wasn't alone. I saw many people who wanted to be in the presence of Jesus Christ and worship together. I am glad I went.
#100DaysToOffload (No. 169) #faith #Christianity
Dis de dimineață
from Midus
Publicat la 17 februarie 2017
Se întâmplă rar să mă trezesc dis de dimineață atunci când nu sunt de serviciu. Rar e mult spus; mă trezesc extrem de rar atât de devreme. Astăzi e una din acele zile. M-am trezit și nu am mai putut adormi. Un gând interesant a încolțit în mintea abia deșteptată: să mă dau jos din pat și să văd cât de departe ajungi când te trezești atât de devreme! Toate bune și frumoase până am primit următoarea replică: „asta nu o poți vedea într-o singură zi!”…
Perspective unghiulare – Here Comes the Sun
from Midus
Publicat la 10 februarie 2017
Perspectivele se schimbă când privești din aer.
Sau:
Perspectivele se schimbă când privești… de sus.
Cea de-a doua variantă este inspirată de prima, în combinație cu frumusețea limbii române, frumusețe care uneori joacă feste și ne trimite către niște interpretări cu sens contrar celui intenționat. Acum mi-am propus să vorbesc despre sensul propriu, cel dat de altitudine, cel din perspectiva pilotului. Acel sens de „din aer” sau, de ce nu, de sus, nu în sensul… arogant.
Stau la o cafea în capitală, privind către străduța pe care am căutat-o zilele trecute pe Google Maps. De aici, abia îmi pot da seama de existența scuarului verde dintre copacii din planul îndepărtat; de fapt, nici nu aș putea spune că ar fi un scuar acolo dacă nu aș fi trecut ieri pe lângă el.
Ha! Și nici măcar nu este verde! Cum așa?! Este iarnă și a nins, deci este alb!
În orice caz, perspectiva aeriană este una… aerată, una care dă o dimensiune longitudinală străduței. Citeam odată că un pilot este „pierdut” la sol. De când am început să călătoresc cu avionul și de când cu hărțile Google, rătăcirea pilotului la sol mi-a devenit mult mai clară; în adolescență o puteam doar intui.
Here Comes the Sun (cel din titlu) este piesa difuzată la radioficarea cafenelei.
Update: iată că a ieșit și soarele!
🍿 Watched Blitz (2024) on Prime Video
from Mitchell Report
⚠️ SPOILER WARNING: FULL SPOILERS
The poster for Blitz features a woman and a boy surrounded by floating flowers, with a lone child standing below.
My Rating: ⭐⭐⭐½ (3.5/5 stars)
Final Verdict
Not bad, but a heavy watch. After seeing all the kid went through in this movie, you almost wanted to reach out to him through the TV and say, “Let’s get you home.”
If this is a true reflection, it does amaze me how much suffering and damage there is while people try to carry on like nothing is really happening. I am sure there was some truth in it. I would hope the darkest moments, like stealing jewelry off of dead people, didn’t happen. Unfortunately, I am sure that it did, though I haven’t researched it.
Overall, the story was good and compelling. It kept me interested, even if it was a heavy watch. Not a bad movie.
This product uses the TMDb API but is not endorsed or certified by TMDb.
#movies #review
from Unvarnished diary of a lill Japanese mouse
Dans le ciel un oiseau blanc âme seule un instant suspendue s'éloigne sans daigner bouger les ailes
#micropoèmes
#shieko
from Unvarnished diary of a lill Japanese mouse
Journal 4 octobre 2026 Le saké de l'adieu
On est toutes ensemble ce soir, on est tristes mais un peu heureuses. Hier au soir on a décidé d'aller ensemble à fukushima sans savoir ce qu’on y ferai ni ce quon trouverait. Bien sûr on ne pensait pas trouver shieko mais on voulait y aller. Mon frère nous a prêté un minibus, hayame a le permis, on est parties ce matin, on a acheté des fleurs en route. Il faut 3 h pour arriver. La côte est désolée, c{est plein de terrains vagues de dépôts de débris. O n'a pas pu pénétrer en zone interdite, bien sûr, il y a des barrières partout. Très peu de gens, âgés souvent. Ils ne craignent pas les radiations, à nos âges ils disent ça n'a plus d'importance. Personne n'avait vu la voiture bien sûr, ça aurait été trop beau. Pour finir on est allées au bord des falaises, pas loin de la centrale, on a lancé nos fleurs là en pensant à chie. Son corps n'est pas loin on le sait, on le sent. Deux vieilles personnes nous ont demandé si on rendait hommage à des disparus... On ne s'est pas plus attardées. On est rentrées en silence, en pleurant un peu, mais c'était comme un adieu cette fois. On sait qu’on ne la reverra plus, sa grâce, sa gentillesse, sa gaieté … Les larmes viennent en écrivant ça. C’est un peu comme après une catastrophe, on se compte entre survivantes. On avait emmené une bouteille de saké, chacune a bu au goulot et on a vidé le reste dans la mer. À toi shieko notre amie pour toujours.
#shieko
Keep it, guard it, care for it
Why This Picture Matters
“Cry, the beloved country, for the unborn child that is the inheritor of our fear. Let him not love the earth too deeply. Let him not laugh too gladly when the water runs through his fingers, not stand too silent when the setting sun makes the veld with fire. Let him not be too moved when the birds of his land are singing, nor give too much of his heart to a mountain or a valley. For fear will rob him of all, if he gives to much.”
Alan Paton- Cry, the Beloved Country, Cape
De la liste, la copac, la viață
from Midus
Publicat la 26 ianuarie 2017
Unele liste se numesc rezoluții și se întocmesc la începutul anului. Astea par să ne motiveze, să ne dea un impuls. De cele mai multe ori, rezoluțiile sfârșesc prin a nu fi bifate decât în mică măsură.
Sunt apoi listele care cuprind obligațiile cotidiene. Astea sunt deja automatisme și nu influențează realizarea rezoluțiilor decât în măsura în care ocupă timpul necesar a fi alocat rezoluțiilor.
Din când în când apar tot felul de priorități sub forma unor evenimente surprinzătoare, surprinderea putând avea sensul cel mai divers, cel mai variat. Acestea se aruncă, plonjează în fața tuturor celorlalte lucruri pe care le avem de făcut. Acestea schimbă nu doar listele, dar schimbă însuși cursul vieții noastre.
Acest curs nu este predefinit, nu ne „s-a scris în frunte”, ci el este rezultatul acțiunilor noastre din fiecare moment, este rezultatul deciziilor noastre la fiecare problemă sau situație, oricât de nesemnificativă sau de importantă ar putea fi.
Așadar, listele „To Do” („de făcut”) sunt și ele un factor determinant în stabilirea următorului pas pe întinsa și neștiuta câmpie din fața noastră. Ai făcut lista? S-ar putea să faci un pas la dreapta, mergând apoi până dai de urmele altora ca tine.
Te-ai fi așteptat să intersectezi o potecă asemănătoare celei de pe care vii, dar care are o altă direcție? Ți se pare mai interesant să continui de acum pe această nouă cale în loc să o croiești pe a ta în continuare? Dacă o vei face pentru o vreme, te vei fi depărtat deja de ceea ce ți-ar fi putut rezerva propria ta cale! Iar dacă pe noul traseu s-ar putea să nu găsești nimic interesant, e posibil ca drumul de întoarcere să nu mai poată fi parcurs, crezând că vei mai putea continua din locul în care ai dat de poteca cea nouă…
Parcurgem acest drum, trasăm acest drum în viață, precum o furnică ce ajunge la baza unui copac secular cu o coroană imensă, frumos conturată. Furnica asta apucă să dea de gustul scoarței bătrânului copac și începe ascensiunea.
Desigur, nu îi va trebui o viață să ajungă la marginea coroanei, dar gândiți-vă câte infinite posibilități, câte trasee posibile pot exista în acest copac! Fiecare adiere de vânt, fiecare strălucire a unei raze de soare sau fiecare vrabie care se năpustește asupra furnicii poate fi un eveniment care să schimbe traseul furnicii!
Acesta poate fi Copacul Vieții sau poate fi doar o reprezentare vizuală a infinitelor posibile trasee ale noastre în viață!
Putem face liste, putem să respectăm termenele impuse, putem să ne abatem de la ele sau putem chiar să le ignorăm. E posibil ca după ani buni să le găsim într-un sertar și să constatăm cu surprindere că am realizat mare parte din ceea ce ne propusesem odată sau să zâmbim amuzați de ideile noastre de altădată.
Putem alege!
fueling, supplies
from 
blog//x2600.cc
At UM Church. Made coffee, had coffee. Had donuts + donuts holes. Snagged a couple granola bars for later. I also found a jet black coffee mug outside I left here for a particular project that.eg had here that day. My disgruntled day that day, bears fruit today :)
I cleaned it and is now in-backpack
I will retreat to SH in a bit but may attend service. In the mood for a deep, Orthodox Catholic session (though this is Methodist, a pseudo worship ;))
I am not religious, the occuly is how I am/will always be. But I appreciate the addressing of dark/light forces of Catholicism
Cincizeci – Fifty
from Midus
Publicat la 15 ianuarie 2017
Ar fi bine să vorbim despre asta sau să ne prefacem că nu s-a întâmplat? — Cincizeci de umbre ale lui Grey, vol. I, p. 103
Cred că asta este o întrebare bună.
După ce are loc o situație cu care nu ne intersectăm prea des, după ce avem un dialog aparent neterminat, putem ajunge să ne punem o astfel de întrebare. Nu vom ști niciodată dacă am acționat corect, răspunzând într-un fel sau în celălalt fel la întrebarea de mai sus.
Chiar dacă situația va fi deslușită sau dialogul finalizat, tot ne vom întreba apoi dacă ne-am dorit asta cu adevărat.
Îndoiala va persista, indiferent de cursul evenimentelor ce vor decurge în urma deciziei luate după ce vom fi răspuns la întrebare — într-un fel sau în altul.
solved
from blog//x2600.cc
nextdns. I have an acct with them, but my temp acct expired. Now have a full acct. I was trying to do things with a dead endpoint.
So now irc servers are responding fine for me
from 
JON KALEV
Six years ago I plowed this field in Alabama the last time
In its place are houses for rich people. Covering memories of grandparents picking cotton Plain and simple I sold out. No romanticism just math. Security versus uncertainty.
Then I dealt with my father. My mother spent the last fifteen years in a wheelchair. She had a stroke and he pushed her into a bed and watched football for hours. The next morning she was still where she fell, clothes on, unable to stand. She could have been saved. I make no apologies. I made him suffer.
Come October I smell peanuts. Hear the dryness of cotton fields, soil breaking open to receive winter rye. Walking fields looking for arrowheads. Overseeding pastures for winter, praying for rain. I miss every fucking minute.
I no longer remember the names of my cows. Everything loved is gone. But the wonder of it all.
